Adio, mamă patrie, adio! de Adrian Păunescu

„Adio, mamă patrie, adio!” de Adrian Păunescu a fost scrisă în 1984, în contextul în care România era încă sub regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu. În acea perioadă, Păunescu era unul dintre cei mai cunoscuți și influenți poeți și scriitori din țară, dar și unul dintre cei mai mari susținători ai regimului comunist.

Cu toate acestea, poezia „Adio, mamă patrie, adio!” a fost percepută de unii drept o critică subtilă la adresa regimului comunist și a politicii sale economice și sociale. De-a lungul timpului, poezia a devenit un simbol al luptei pentru libertate și democrație în România, în special după căderea regimului comunist în 1989.

---

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o.
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!

În loc să fim o ţară numai fraţi,
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost în viaţa noastră blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim acelaşi tragic simţământ
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?
Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,

Dispuşi să emigreze, se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.
Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,

Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă
Şi-acum, se aude clopotul final.

Vin vremuri de urgie şi de grindini
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine–aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie, vom porni-o,
Drum bun popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!

Rezumat extins la poezia Adio, mamă patrie, adio! de Adrian Păunescu

Poezia „Adio, mamă patrie, adio!” scrisă de Adrian Păunescu, este un lament al poetului asupra pierderii țării sale, România, și a speranțelor pe care le-a avut pentru ea. Poezia este împărțită în cinci strofe, fiecare dintre ele exprimând o anumită emoție sau gând al poetului.

În prima strofă, Păunescu exprimă tristețea și regretul său pentru țara sa, pe care o părăsește acum. El se referă la România ca fiind „mama patrie” și îi spune adio cu durere în suflet.

În a doua strofă, poetul reflectă asupra viselor sale pentru țară și asupra dezamăgirii sale în fața realității. El regretă faptul că speranțele sale pentru o Românie mai bună s-au spulberat și că țara sa nu a reușit să se ridice la nivelul așteptărilor sale.

În a treia strofă, Păunescu face o analogie între România și o femeie iubită. El spune că țara sa a fost iubită cu pasiune și că el a visat să o îmbunătățească și să o protejeze, dar acum trebuie să o părăsească și să o lase în urmă.

În a patra strofă, poetul își exprimă dezamăgirea și furia față de cei care au dus țara sa la declin. El se referă la corupția și la incompetența guvernanților, care au adus România într-o situație dificilă.

În ultima strofă, Păunescu se adresează celor care rămân în țară, îndemnându-i să lupte pentru dreptate și să nu renunțe la speranțele lor. El își exprimă dorința de a vedea România fericită și prosperă și speră că, într-o zi, va putea să se întoarcă acasă.

În concluzie, poezia „Adio, mamă patrie, adio!” este o expresie puternică a sentimentelor de tristețe, dezamăgire și furie ale lui Adrian Păunescu față de pierderea țării sale. El exprimă, de asemenea, speranța sa că România se va ridica din nou și își îndeamnă compatrioții să lupte pentru acest lucru.