Adio, adică rămâi de Adrian Păunescu

Un aspect interesant legat de poezia „Adio, adică rămâi” de Adrian Păunescu este faptul că ea a fost scrisă în perioada comunistă din România, când libertatea artistică era foarte restricționată. Cu toate acestea, Păunescu a reușit să transmită prin această poezie o emoție puternică și universală, care a resonat cu mulți cititori de-a lungul timpului.

De asemenea, poezia a fost pusă pe muzică de mai mulți artiști români și a devenit o melodie populară, ceea ce a contribuit la răspândirea ei și la creșterea popularității sale.

O altă curiozitate este legată de titlul poeziei. „Adio, adică rămâi” este o sintagmă aparent paradoxală, deoarece adio înseamnă „la revedere” sau „plecarea definitivă”, în timp ce „rămâi” înseamnă să stai sau să rămâi într-un loc sau într-o relație. Această sintagmă reflectă starea de confuzie și de ambiguitate a sentimentelor pe care autorul le trăiește în momentul despărțirii de persoana iubită, iar această ambiguitate face poezia mai interesantă și mai provocatoare pentru cititori.

---

Nu înseamnă da, iubire,
Când zic da, înseamnă nu,
Când zic tu, lovesc în mine,
Când zic eu, înseamnă tu.

Se-ntâmplă, în fiece clipă,
Mereu, întâmplarea dintâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
Adio, adică rămâi.

Cuvintele toate-şi pierd sensul,
Spun tâmplă şi cred că-i călcâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
Adio, adică rămâi.

Pe sobă sunt blocuri de gheaţă,
La Cercul Polar cresc lămâi,
Eu nici nu mai ştiu adevărul,
Adio, adică rămâi,

lubindu-te, parcă-ţi port ură,
Reproşuri, când fac, te mângâi,
Spun viaţă şi tu auzi moarte,
Adio, adică rămâi.

Rezumat la poezia „Adio, adică rămâi”

„Poezia „Adio, adică rămâi” de Adrian Păunescu este un poem despre despărțirea dintre două persoane care au avut o relație intimă. În poezie, autorul încearcă să accepte faptul că persoana iubită trebuie să plece, dar în același timp își exprimă speranța că ea va rămâne lângă el într-un fel sau altul.

În prima strofă, Păunescu își exprimă durerea cauzată de despărțire și afirmă că nu poate accepta faptul că persoana iubită trebuie să plece. El îi spune acestei persoane că, deși îi spune „adio”, de fapt ceea ce își dorește este ca ea să rămână lângă el.

În a doua strofă, autorul își exprimă speranța că persoana iubită va rămâne în sufletul său și că va continua să-l iubească în ciuda distanței. El spune că iubirea lor va rămâne vie și că vor continua să se gândească unul la celălalt chiar dacă nu vor mai fi împreună.

În ultima strofă, Păunescu își exprimă regretul că nu a fost capabil să-și păstreze persoana iubită lângă el și îi spune că îi va purta mereu dorul. El afirmă că iubirea lor a fost un dar divin și că își va păstra amintirea ei pentru totdeauna.