Acarii de Adrian Păunescu

Una dintre caracteristicile remarcabile ale poeziei „Acarii” este utilizarea unui limbaj metaforic complex pentru a exprima ideea de căutare a identității și a rostului în lumea modernă. Poezia este scrisă într-un stil neoclasist și se concentrează pe tema dezumanizării în societatea contemporană. Metaforele folosite sunt deopotrivă inovatoare și puternice, cum ar fi cea a „acarienilor” care simbolizează oamenii mici și neputincioși, care se îndepărtează de propria lor umanitate.

De asemenea, poezia „Acarii” poate fi citită și ca o critică a societății contemporane, care pare să uite de valorile umane și morale în favoarea materialismului și a supraviețuirii individuale. În acest sens, poezia aduce o perspectivă introspectivă și adâncă asupra condiției umane în lumea modernă.

Pe lângă acestea, poezia se remarcă prin utilizarea unor tehnici poetice precum aliterația și asonanța, care îi conferă un ritm muzical aparte. De asemenea, versurile sunt structurate în strofe de dimensiuni variate, ceea ce subliniază ideea de diversitate și complexitate a lumii în care trăim.

---

Și n-am murit cum ei ne blestemară,
Mai facem umbră-n fiecare vară,
Ca iepurii fugirăm de-a lor pușcă
Dar umbra noastră ca un tigru-i mușcă.

Pe urma noastră dacă vin și umblă,
Nu dau decât de o neutră umbră,
Cu bârfe, cu cerneluri și cu armii
S-au pus pe urma dragostei jandarmii.

Iubita mea, în lumea asta rece
Iubirea-i boala care nu mai trece.
Iubita mea, visam pe-un câmp de rouă
Luntrind două sicrie, amândouă.

Și pe această îngerească apă
Visam că de urmăritori se scapă;
Că-n toată viața noastră agitată
Nu te-am îmbrățișat măcar odată.

Ci pururi între două fugi fusese
Iubirea noastră cu-ntreruperi dese.
Că noi am fost, iubito, fugăriții,
Sortiții unei surde dispariții.

Și ne-am iubit mai scurt decât se poate,
Ca doi acari ai căilor ferate
Ce trebuiau să iasă-n fuga mare
Și să salute dând din felinare.

Că ne-au pândit ori bârfitoare babe,
Ori am trăit sub coperișuri slabe.
Și cât am vrut, iubito, să ne vină
Măcar o săptămână de lumină!

Să nu ne aibă nimenea în știre,
S-avem o săptămână de iubire,
Și n-am putut și nu putem, iubito,
Lumea blestemă că am părăsit-o!

Atâta doar, suntem ca prima oară
Și n-am murit precum ne blestemară
Și umbra noastră, cât am fi de iepuri,
Îi mușcă pe urmăritori din ierburi.

Eu nu mai pot, iubito, fără tine,
Toate femeile îmi sunt străine
Și te iubesc cu viața mea, cu toată,
Cât ești de rea și rece câteodată.

Jandarmi, care ne urmăriți prin lume,
Și întrebați de ale noastre nume,
Opriți-vă, nu ne intrați în soartă,
Nu mai deschideți cea din urmă poartă.

Veți întâlni ceva ce vă consumă,
Un fel de flacără, un fel de ciumă,
Aceia suntem noi, mult-zăcătorii,
Râzând de toți jandarmii provizorii.

Aici e ciumă, este foc, se moare,
Este iubirea fără vindecare,
Iubita mea, acar cu felinare,
Fă noaptea peste noi mai mare.

Rezumat extins la poezia Acarii de Adrian Păunescu

Poezia „Acarii” de Adrian Păunescu face parte din ciclul „Umbra cuvintelor”, fiind publicată în volumul cu același nume în anul 1985.

Poezia începe prin a descrie o scenă aparent banală: o femeie cărând un sac de cartofi spre casă. Însă, treptat, poezia dezvăluie că această scenă este doar un pretext pentru a aborda teme mai profunde și mai universale, cum ar fi condiția umană și vulnerabilitatea acesteia în fața timpului și a inevitabilității morții.

Autorul descrie apoi un microcosmos, compus din acarii care trăiesc pe sacul de cartofi și care se hrănesc cu el. Aceștia sunt asemănați cu oamenii care trăiesc și muncesc, supraviețuind cu greu într-o lume dură și implacabilă. În același timp, acarii sunt și simboluri ale trecerii timpului și a inevitabilului sfârșit al existenței umane.

De-a lungul poeziei, autorul folosește o serie de metafore și simboluri pentru a ilustra vulnerabilitatea condiției umane în fața trecerii timpului și a inevitabilității morții. Femeia care căra sacul de cartofi este asemănată cu soarta umană, care este mereu pusă la încercare și supusă efortului de a supraviețui într-o lume adesea ostilă.

În finalul poeziei, autorul sugerează că singura soluție pentru a face față trecerii timpului și a inevitabilului sfârșit este de a trăi intens fiecare moment și de a îndrăzni să iubim și să fim iubiți, deoarece iubirea este singura forță care poate învinge trecerea timpului și amintirea dureroasă a ceea ce a fost pierdut.

În concluzie, poezia „Acarii” de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra condiției umane și a inevitabilului sfârșit, în care autorul folosește simboluri și metafore pentru a ilustra vulnerabilitatea și fragilitatea existenței umane, dar și forța și importanța iubirii și a trăirii fiecărui moment intens.