Toamna în parc de George Topârceanu

În poezia „Toamna în parc”, George Topârceanu folosește tehnica literară a personificării pentru a personifica natura, prin intermediul copacilor și păunului, dar și a obiectelor, precum banca din parc. Această tehnică îi conferă poeziei o notă de lirism și o simbolistică puternică, sugerând că natura are propriile sale emoții și trăiri.

De asemenea, poezia a fost inclusă într-o serie de volume de poezii ale autorului, printre care „Poezii”, „Versuri”, „O sută de poezii”. Aceste volume au adunat cele mai importante creații ale lui Topârceanu, inclusiv „Toamna în parc”.

În plus, poezia a fost interpretată muzical de către compozitorul George Grigoriu, în cadrul unei serii de cântece cu versuri de George Topârceanu. Cântecul a fost interpretat de către cântărețul Ion Suruceanu și a devenit foarte popular în anii ’80, rămânând și astăzi unul dintre cele mai iubite cântece de toamnă din repertoriul muzical românesc.

---

Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră…

Rezumat extins la poezia Toamna în parc de George Topârceanu

„Toamna în parc” este o poezie scrisă de George Topârceanu, care surprinde frumusețea și melancolia toamnei, într-un cadru natural, într-un parc. Poezia are o structură lirică, fiind alcătuită din șase strofe, fiecare cuprinzând câte patru versuri.

În prima strofă, autorul descrie copacii din parc, a căror frunze încep să cadă, îmbrăcând solul într-o mantie aurie. În următoarele strofe, autorul descrie un păun care își arată frumusețea, dar care în același timp își pierde penele, sugerând pierderea frumuseții și trecerea timpului.

În continuare, autorul descrie o bancă din parc pe care nimeni nu mai stă, subliniind astfel golul lăsat de oamenii care au plecat. În penultima strofă, autorul face o comparație între parc și viața umană, sugerând că viața trece precum anotimpurile și că tot ce rămâne este amintirea.

În ultima strofă, autorul conchide că toamna este un prilej de introspecție și de meditație asupra trecerii timpului și a vieții în general.

Poezia are o melodie plăcută, datorată ritmului și rimei, iar limbajul este simplu și accesibil, reușind astfel să transmită emoția și starea de melancolie specifică toamnei.

În ansamblu, „Toamna în parc” este o poezie care sugerează trecerea timpului și efemeritatea frumuseții și a vieții în general, prin intermediul unor elemente naturale și a unui cadru liniștit și contemplativ, sugerând că frumusețea poate fi găsită și în lucrurile trecătoare și că este important să ne oprim din când în când pentru a contempla lumea înconjurătoare și a ne bucura de ea.