Sulamita de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Sulamita” de George Coșbuc este că acest titlu este preluat dintr-un personaj biblic din Cartea Cântărilor, numită Sulamita sau Shulamit, care este descrisă ca fiind o femeie frumoasă și misterioasă. Coșbuc a folosit acest nume pentru a sugera feminitatea și frumusețea personajului feminin din poezie.

De asemenea, poezia „Sulamita” a fost pusă pe muzică de mai mulți compozitori români, printre care se numără Tiberiu Brediceanu și George Enescu. Melodia creată de Brediceanu este considerată una dintre cele mai reușite adaptări muzicale ale poeziei și este cântată și astăzi în concerte și recitaluri.

Poezia „Sulamita” a fost adaptată și în alte forme artistice, cum ar fi filmul „Sulamită” (1986) regizat de Mircea Drăgan și adaptat după un roman omonim scris de Mihail Sadoveanu. Filmul prezintă povestea unei iubiri neîmpărtășite într-un context istoric mai amplu, dar cu referințe la poezia lui Coșbuc.

---

La nucii din livezi m-am dus,
Să văd ce e prin vale,
Am mers la vii pe deal în sus
Şi mi-am făcut o cale
Pe câmpii de către Damasc
De ce m-am dus eu oare
La locul unde turme pasc?
Vă jur, fete fecioare,
Să nu cercaţi voi a trezi
Iubirea-n piept cu sila,
Căci ea de sine va veni!
Cunoaşteţi voi copila
Sionului? Cine-i ca ea?
Frumoasă ca ea, cine?
Frumoasă eşti, iubita mea,
Nici roza nu-i ca tine!
 
Vai, las să te mai văd, căci fierb
Vii, scumpă porumbiţă,
Sărind pe deal ca pui de cerb,
Jucând a ta cosiţă
Prin crinii câmpului, dar las
Să-ţi văd obrajii, dragă,
S-aud fermecătorul glas;
Să tremur ziua-ntreagă
Căci te asemăn, roza mea,
Cu roibii de la carul
Lui Faraon şi-am zis: Ca ea
Nici una n-află harul!
 
Oh, cât de drag ştii să zâmbeşti,
Plăcută eşti ca luna,
Ca soarele curată eşti,
Tu singură-a mea una!
 
Al tău sunt eu, a mea eşti tu!
Am optzeci de regine.
Dar nu-mi sunt dragi ca tine, nu!
Vezi, dragă, vara vine,
Pe câmpuri viţele dau flori
Şi merele granate
Se nasc, iubito, noi din zori
Vom merge-n vii la sate.
Dar trage-mă de mână, hai,
Cu fuga după tine!
La Baal-Hamon, la vii, să-mi dai
Săruturi, fi-va bine?
De, beţi de multe sărutări,
Ne va umbri smochinul,
Ştii tu, c-a tale dezmierdări
Mai dulci sunt decât vinul?
 
Întoarce-te să te privim
La joc între fecioare!
Voi, fete din Ierusalim,
Vă jur pe căprioare,
Să nu-mi râdeţi voi draga mea
E neagră Sulamita,
Căci soarele-a privit la ea,
Dar cine-i ca iubita
Lui Solomon? Frumoasă eşti,
Tu blândă porumbiţă,
Un crin în văi, aşa-nfloreşti!
Şi neagra ta cosiţă
Ca purpura lui Dumnezeu,
Cum fir de fir s-alege,
Şi-n lanţ făcut din părul tău,
Tu sclav ai prins un rege!
 
Grădină-nchisă eşti, izvor
Oprit ca sub pecete,
Priveşte-o, tu uimit popor!
E soare între fete!
Ca un sigil ea mi s-a pus
Pe inima rănită;
Cu văl p-obraz, la spate dus.
Atât e de iubită,
Ea, cea mai scumpă-ntre femei!
Cuvintele-i ca mustul,
Ca palmul e statura ei
Şi trupul ei ca bustul
De fildeş în vestmânt safir
Din piept până-n călcâie,
Tu, Sulamito, deal de mir
Şi munte de tămâie!
 
Şiragul dinţilor tăi, des,
Ca turmă păscătoare
De oi ne-sterpe, care ies
Şirag din scăldătoare!
C-un turn de marmură oare nu-i
Frumosul gât asemeni?
Şi ţâţele-ţi sunt ca doi pui
De cerb ce se nasc gemeni!
Doi crini sunt buzele şi strat
De flori îţi e obrazul;
Şi nu sticlesc înviorat
Nici apele din iazul
Lui Heşbon, ca şi ochii tăi,
Pe faţa ta senină
Ei seamănă cu porumbei
Pe ţărm de apă lină!
 
O, spune-mi, unde stai în vai
Şi unde porţi tu turma?
Fugi, dragă, fugi de soţii tăi,
Căci eu, pândindu-ţi urma,
Veni-voi către-miez de zi
Tiptil peste coline,
Acolo unde tu vei fi
Aş merge pentru tine
Şi-n munţi cu pantere şi-n gropi
Cu lei şi pe tot locul!
Oh, dă-mi să beau măcar doi stropi
De vin, căci ard ca focul!
Cu ochii m-ai aprins de tot;
Când gura ta zâmbeşte,
Eu nici să mai respir nu pot
Şi sângele-mi vuieşte!
 
Ai tăi fraţi, în mânia lor,
Te-au pus străjer la vie;
Cei răi cu gândul, din popor,
Ne-au zis într-o mânie:
Ea are rochia până-n pulpe.
Ce vrea cu el băiata?
Sunt ambii tineri, dar sunt vulpi!
Veniţi să prindem fata!
De ce aşa? Căci m-ai iubit.
Vigilii de la poartă
Bătutu te-au şi te-au rănit
De te-au lăsat mai moartă;
Oh, nu ieşi-n Ierusalim,
Căci ei îţi rump vestmântul!
Dar ce ne pasă! Ne iubim
Chiar de-ar pieri pământul!
 
Şi noaptea eu la voi am mers,
Tu nobilă mireasă,
La poartă rugătoru-mi vers
Cerea să intr-un casă.
Şi tu mi-ai zis: M-am dezbrăcat
Şi cum sa mă-mbrac iarăşi!
Şi-atunci tu toat-ai tremurat.
Mâncaţi şi beţi, tovarăşi,
Că eu d-acum nu sunt cu voi!
Mă bate noaptea vântul
Şi, cum sunt plin de-a nopţii ploi,
Îi picură vestmântul,
Şi părul meu de rouă-i ud
Voi, patimi, mai dormi-veţi?
Deşteaptă-te, tu vânt de sud,
Ridică-te, tu crivăţ!
 
Eu ard în flăcări, ard de tot!
Prin mii de mări aş trece,
De-aş şti că ele-n parte pot
Iubirea să-mi înece!
Aş vinde sceptru şi popor
Şi-n joc mi-aş pune soarta,
Dar bine ştiu c-al meu amor
Mai tare-i decât moartea!
Ca iadul, gelozia lui
Atât e de turbată:
De ce nu poţi oare să-ncui
Şi-amorul sub lăcată?!
Veninul dragostei îl sug
Şi-s bolnav de iubire,
Căci tu m-opreşti, d-aş vrea să fug.
Cu-o singură privire!
 
Fugi tu de mine, fugi, căci eu
Nu pot fugi de tine!
O, daţi-mi vin şi must să beau,
Să-nec durerea-n mine!
Atâta farmec de unde-l ai?
Tu cea mai dragă floare,
Eu tremur când te văd şi vai,
Când nu te văd mă doare!
Oh, când va face Dumnezeu
Văpaia să se stângă
Şi stânga mea sub capul tău
Şi dreapta să te strângă?
Nu mi-ar păsa de m-ar vede
O lume; să mă vadă!
 
Oh, dac-ai fi tu sora mea,
Te-aş săruta pe stradă.
 
Era-n amurg. şi Solomon
Cânta pe Sulamita.
Castelul nalt de pe Sion,
Frumos împodobita
Cetate, strălucea-n amurg
Cu turnuri de metale,
Şi s-auzeau domol ce curg
Pâraiele din vale.
Sub nuci, sub boltitul arc
De frunze, sta poetul,
Şi-un vânt pribegitor în parc
Bătea-n frunziş duetul.
Dormeau toţi cei din Israel,
Şi noaptea ea venit-a,
Târziu în noapte însă el
Cânta pe Sulamita.

Rezumat extins la poezia Sulamita de George Coşbuc

„Sulamita” este o poezie a poetului George Coșbuc, publicată în anul 1905 în volumul „Balade și idile”. Poezia este scrisă într-un stil simplu, dar puternic, iar subiectul este dragostea neîmpărtășită și suferința din cauza acesteia.

Poezia începe prin a-l prezenta pe protagonist, un bărbat care se îndrăgostește de o femeie pe nume Sulamita. El îi adresează câteva cuvinte, încercând să-i atragă atenția asupra sentimentelor sale, însă ea nu răspunde la aceste încercări. Bărbatul se confruntă astfel cu suferința iubirii neîmpărtășite și cu dorința de a fi aproape de Sulamita.

Coșbuc utilizează imagini puternice și metafore pentru a descrie emoțiile protagonistului. El folosește imaginea unui munte înalt și stâncos pentru a ilustra încercările bărbatului de a se apropia de Sulamita și de a câștiga dragostea ei. În același timp, muntele reprezintă și obstacolul dintre cei doi, neputința protagonistului de a se apropia de Sulamita.

În finalul poeziei, protagonistul își exprimă regretul că nu a putut câștiga dragostea Sulamitei, dar și recunoștința că a putut simți emoții atât de puternice și că a cunoscut dragostea. Poezia poate fi interpretată ca o reflecție asupra condiției umane și a fragilității iubirii.

„Sulamita” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui George Coșbuc și este considerată o capodoperă a literaturii române. Ea a fost tradusă în mai multe limbi și a fost inclusă în diverse antologii și manuale școlare.