Flăcări potolite de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Flăcări potolite” de George Coșbuc este acela că a fost folosită în mod simbolic în timpul Revoluției din decembrie 1989 din România. Cântată de mulțimile adunate în Piața Universității din București, poezia a devenit un imn al luptei pentru libertate și democrație în România postcomunistă.

De asemenea, unele versuri din poezie, precum „De n-a fi fost norocul tău/ Tu l-ai fi fost în altă viață”, au fost interpretate ca o referire la situația politică a României sub regimul comunist, când norocul și destinul unei persoane puteau fi hotărâte de regimul politic în care trăia.

E cald. De drum îndelungat
Picioarele de-abia îl mal ţin,
Şi-i cale până-n sat!
El e flămând şi e-nsetat
Şi-i slab, că e bătrân.
 
Tot dă către fântână zor.
Sub tei, la margine de drum,
S-oprise pe răzor,
Aici la loc răcoritor
Sfârşit stătea acum.
 
Pe-acelaşi drum de soare plin,
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.
 
Nevasta i-a murit; Şi-apoi
I-a ars şi casa; i-a trăsnit
Deodată patru boi.
Trăia la praguri, şi-n nevoi
Că-n urmă-a înnebunit.”
 
– „Nebun, din ce?” – „Cuvântul meu
Şi-al altora, e zvon prin sat;
Dar ştie Dumnezeu!
Din multe toate, – zic şi eu,
Dar, urma, din băiat.”
 
– „Era mişel?” – „Ba nu, deloc;
Dar singur el a tot zorit
Să-şi bage capu-n foc:
S-omoare p-un flăcău la joc.
Şi-i dus de-atunci, fugit.”
 
– „E dus de-atunci… Dar ce-au avut?”
– „O fată… vezi, că n-are rost
Să spun de la-nceput.
Nimicun… ei! şi ce-a făcut
Destul de rău a fost.
 
De frica ocnei s-a răznit,
Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!
Aşa i-a fost menit.
Dar bun băiat! De-o fi murit,
Să-l ierte Dumnezeu.”
 
Şi-au dat bineţe şi-au tăcut.
Străinul parcă se gătea
Să plece,şi-ar fi vrut
Să fugă dac-ar fi putut –
Şi sta şi se gândea.
 
Într-un târziu el a-ntrebat,
Privind aşa pe deal, răzleţ:
– „Departe-i până-n sat?
Să nu vă fie cu bănat:
Întreb, că sunt drumeţ.”
 
– „Când eşti voinic, ţi-e dealul întins
Ca şesul ici… dar pentru noi
E drum cu dinadins.”
Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins
O jale pe-amândoi.
 
Şi iarăşi a-nceput cuvânt
Străinul, tremurat şi rar,
Uitându-se în pământ:
– „Am mai umblat pe-aci… dar sânt
Amar de ani, amar!
 
Ştiam şi oameni…” El şi-a dus
Pe tâmple mâna-ngândurat:
– „Şedea pe vale-n sus
Ion al Anei… cică rus
Din moşi; l-or fi-ngropat?”
 
– „Ion al Anei… L-ai ştiut
E mort de-un veac! Şi bun creştin,
Tot cinste ne-a făcut.
Dar multe, Doamne, l-au bătut
I-a fost paharul plin.”
 
– „Era bogat?” – „Era. şi-a fost
Cuminte om; dar nu ştiu cum,
Aşa i-a mers de prost.
E rău, când anul întreg ţi-e post,
Şi masa când ţi-e în drum.
 
Străinul parcă n-auzea
Cuvintele; pe gânduri dus,
Sta piatră şi tăcea.
Deodată, parcă făr-a vrea,
Ridică ochii-n sus.
 
– „Nepoată ţi-e?” Şi-a arătat
Spre fată. – „Cresc copii si eu.
E mă-sa colo-n sat,
Dar e rămasă de bărbat
Şi-i tânără, şi-i greu!
 
Sunt văduv de vreo zece ani,
Iar fata mea – mai bine-mi dau
Averea la golani!
Când faci copii, îţi faci duşmani,
C-atâta minte au!”
 
E gata moşul de plecat,
Şi spre străin întors apoi:
– „Ţi-e drumul îndelungat,
Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
Să vii să dormi la noi…”
 
– „Că n-am… dar uite, nu e vânt
Şi-i cald. Sub cap o mână pui,
Dorm colea, pe pământ.
Îţi mulţumesc!” – „Păi, Domnul sfânt
Te poarte-n paza Lui!”
 
El trist privind in urma lor
Cum se duceau spre sat grăbiţi,
Rămase gânditor
Şi frânt ca oamenii când mor,
Cu ochi încremeniţi.
 
Când i-a pierdut din ochi, voi
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.
 
Târziu de tot s-a ridicat,
Şi ochii-i se făcură grei
Ca celui îmbătat –
Şi spre fântână s-a plecat
Privind în fundul ei.
 
Apoi el scoase tremurând
Din traista-i un cuţit de-oţel,
Şi, dus aşa de-un gând,
Strângea cuţitu-n pumn, cătând
Cu-atâta drag la el!
 
Mult timp în mână l-a învârtit.
De patruzeci de ani purta
Cu el acest cuţit:
Era pentr-un duşman menit –
Ce dulce gând era!
 
Şi-acum… acum e de prisos!
Şi-ncet cu-ncetul desfăcut
Din pumnul strâns vârtos,
Spre-adâncuri, vâjâind în jos,
Cuţitul a căzut!
 
Tovarăş, drag! de patruzeci
De ani, ai fost viaţa lui!
Şi-acum tu mort petreci –
Dar taina voastră-n veci de veci
La nimeni n-o s-o spui!
 
Bătrânul s-a nălţat apoi,
Spre deal ca un copil privind;
Ah, dealuri scumpe, voi!
Bieţi ochii, slabi şi numai doi
Puţine zări cuprind!
 
Cărarea asta, o ştia,
Şi colo stânca de-adăpost
Pe ploaie-n vremea grea
Şi parc-acelaşi vânt bătea,
Şi toate cum au fost!
 
E sat dincolo – drum umblat
Şi dealul mic, uşor să-l sui –
Aici l-a legănat
Măicuţa lui, şi-aici în sat
Sunt morţi părinţii lui!
 
Măcar din deal, aşa ca-n zbor,
S-arunce ochii-n jos spre văi,
Spre sat, spre casa lor!
Vor fi bătrâni, ei poate mor.
Şi-atunci erau flăcăi!
 
Dar nu… în sat el ce-ar căta!
El ştie tot ce-ar mai fi vrut
Să ştie-n viaţa sa
Sunt morţi ai lui! El – un pierdut
Mai bine-i poate-aşa!
 
Şi parcă neştiind nicicum,
Prin iarba el şi-a pipăit
Toiagul său acum,
Şi-apoi porni… pe-acelaşi drum
Pe carele-a venit!
 
Sosise noaptea. Din apus
Se răsfira fierbând un nor
De-un rece vânt adus.
Zburau ţipând cucori pe sus
Cu glas tânguitor.
 
Mereu se depărta de sat
Bătrânul, slab cu ochii plini
De lacrimi şi bănat –
Mergea de-un gând nebun purtat:
Să moară-ntre străini!

Rezumat extins la poezia Flăcări potolite de George Coşbuc

Poezia „Flăcări potolite” a fost scrisă de George Coșbuc și publicată în volumul său de debut intitulat „Păunul alb” în anul 1895. Poezia este una dintre cele mai cunoscute creații ale autorului și este adesea studiată în școli și universități din România.

Poezia are ca temă centrală un episod dramatic din istoria românească: Răscoala din 1907, un eveniment important în istoria modernă a României. În poezie, autorul descrie flăcările și fumul care se ridică în aer, precum și durerea și suferința oamenilor care au participat la răscoală. Poezia sugerează faptul că lupta pentru libertate și dreptate este una grea și plină de suferință, dar și că răscoala a fost potolită de autoritățile de la acea vreme.

George Coșbuc folosește un limbaj puternic, expresiv și imagistic, care îi permite să redea intensitatea emoțiilor și a sentimentelor trăite de oamenii care au participat la răscoală. În plus, prin intermediul poeziei, autorul își exprimă admirația pentru curajul și hotărârea celor care au luptat pentru dreptate.

Un fapt interesant despre această poezie este acela că a fost cenzurată în perioada comunistă din România, din cauza temei sale politice și a referințelor la răscoala din 1907. Cu toate acestea, poezia a fost răspândită în secret printre cetățeni și a devenit un simbol al luptei pentru libertate și dreptate în acea perioadă.

Poezia „Flăcări potolite” este considerată una dintre cele mai reprezentative creații ale lui George Coșbuc și a fost tradusă în mai multe limbi străine, contribuind astfel la promovarea culturii și literaturii românești în lume.