Pohod la Sybir de Vasile Alecsandri

Poezia „Pohod la Sybir” a fost scrisă de Vasile Alecsandri în perioada în care acesta a vizitat regiunea Siberiei, la îndemnul lui Mihail Glinka, în anul 1848. Poezia este inspirată din experiențele și observațiile pe care le-a făcut în timpul călătoriei sale, iar prin intermediul ei autorul transmite un mesaj puternic despre condițiile grele de trai și suferințele la care sunt supuși oamenii din această regiune îndepărtată a Rusiei.

În această poezie, Alecsandri folosește descrieri detaliate ale peisajului siberian și a modului de viață al populației locale, precum și imagini impresionante ale naturii sălbatice și a animalelor din regiune. De asemenea, autorul abordează și teme universale, cum ar fi dragostea, dorul de casă și moartea.

Sub cer de plumb întunecos,
Pe câmp plin de zăpadă
Se trăgănează-ncet pe jos
O jalnică grămadă
De oameni trişti şi îngheţaţi,
Cu lanţuri ferecaţi.
 
Sărmani! de şase luni acum
Ei merg fără-ncetare
Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
Nici adăpost, nici zare.
Din când în când un ostenit
Mort cade, părăsit!
 
E lung cel şir de osândiţi!
Pe vânăta lor faţă
Necontenit sunt pălmuiţi
De-un crivăţ plin de gheaţă,
Şi pe-al lor trup de sânge ud
Des cade biciul crud.
 
În urma lor şi pe-mprejur
Cazaci, başkiri sălbatici,
Cu suliţe lungi, cu ochi de ciur
Alerg pe cai zburdatici,
Şi-n zarea sură stă urlând,
Urlând lupul flămând.
 
Dar unde merge-acest popor
Ce nu mai are-n lume
Nici o sperare-n viitor,
Nici patrie, nici nume?
Se duce, şters dintre cei vii,
Să moară prin pustii.
 
Palid convoi, pierdut, uitat,
Coloană funerară,
Ea poartă-n frunte un stigmat…
Amorul sfânt de ţară!
O! sfânt, sublim, ceresc amor,
Câţi pentru tine mor!
 
Ah! câţi martiri pentr-un cuvânt,
Un dor de libertate,
Cu zile mers-au la mormânt
Prin răzbunări turbate!
Câţi au format grozavul şir,
Pohodul la Sybir!
 
Acum coloana s-a oprit
Sub crivăţul de noapte.
Din sânu-i rece, amorţit,
Ies dureroase şoapte.
Toţi se înşiră-acum în rând,
Gemând şi tremurând.
 
Un comandant, aprig călău,
I-adună ca pe-o turmă
Şi-nseamnă chiar pe biciul său
Câţi au căzut în urmă;
Apoi în vânt cu aspru glas
Dă ordin de popas.
 
Convoiul întreg, nedezlipit,
Îngenunchind se lasă
Pe câmpul alb şi troienit,
Sub negura geroasă,
Şi stă grămadă la un loc,
Făr-adăpost, nici foc.
 
Cu pieptul pe omăt lungiţi,
Sărmani! adorm îndată,
Visând de câmpii înfloriţi,
De ţara depărtată,
Şi pieptul lor plin de amar
Se bate tot mai rar.
 
Unul prin vis vede plângând
O mamă-mbătrânită.
Altul se-ngâna dezmierzând
Soţia lui iubită,
Şi toţi pe sub genele lor
Au lacrimi de dor.
 
Ei dorm adânc! ş-al nopţii vânt
Cu şuier viscoleşte;
Ei dorm adânc; şi pe pământ
Mereu troianul creşte,
Şi stelele, privind la ei,
Plâng lacrimi de scântei.
 
Treptat, omătul spulberat
Se-ntinde ca o mare,
Şi creşte, şi sub el, treptat,
Convoiul întreg dispare,
Şi-n zori tot câmpu-i învelit
C-un giulgi nemărginit.
 
Au fost! acum ei unde sânt?
Un cârd de vulturi zboară
Pe sus c-un repede avânt
Şi iute se coboară,
Iar dintre brazi vine urlând,
Urlând lupul flămând!

Rezumat extins la poezia Pohod la Sybir de Vasile Alecsandri

Poezia „Pohod la Sybir” a fost scrisă de Vasile Alecsandri în anul 1873, fiind inspirată de o întâmplare reală petrecută în 1841. În acea perioadă, guvernul rus a organizat o campanie de deportare a românilor din Bucovina în Siberia, ca urmare a unor proteste împotriva ocupaţiei ruseşti. În poem, autorul evocă povestea a două familii de români din Bucovina, care sunt forţate să plece în pribegie în Siberia, unde vor întâmpina numeroase greutăţi şi suferinţe. Versurile sunt pline de tristeţe şi îndeamnă la compasiune şi solidaritate faţă de semenii noştri în suferinţă.

Poezia începe cu descrierea unui peisaj de iarnă, unde natura îşi arată întreaga frumuseţe, însă totul este umbrit de faptul că oamenii sunt nevoiţi să plece din locul lor natal. Autorul vorbeşte despre cum faptele istorice pot afecta vieţile oamenilor, într-un mod pe care nu îl pot controla, iar drama celor care sunt nevoiţi să părăsească locul lor de baştină este cu atât mai mare.

Alecsandri descrie cu multă sensibilitate momentele în care familiile sunt forţate să plece, împingând cu disperare căruţa prin zăpadă, în ciuda frigului şi a foametei. În drumul lor spre Siberia, cei doi soţi sunt nevoiţi să lupte cu forţele naturii, cu foametea şi cu dorul de casă, iar oamenii pe care îi întâlnesc nu le oferă nicio ajutor. În final, autorul subliniază importanţa solidarităţii umane, îndemnându-i pe cititori să fie mai buni şi să-şi ajute semenii, indiferent de culoarea pielii sau de limba pe care o vorbesc.

„Pohod la Sybir” este o poezie puternică, plină de emoţie şi sensibilitate, care trasează o imagine dureroasă a unui episod din istoria românilor şi reuşeşte să atragă atenţia asupra necesităţii de a avea compasiune şi empatie faţă de cei care suferă.